Când un părinte spune că băiatul lui e mereu ultimul în rândul de la ora de sport, reacția celor din jur e aproape mereu aceeași. O să crească el, are timp, și tatăl a fost la fel. De multe ori chiar așa se întâmplă. Alteori, în spatele acelor câțiva centimetri stă o problemă hormonală cu un nume destul de sec, deficit de hormon de creștere, și cu un tratament care dă rezultate foarte bune dacă e început devreme.
Ce face lucrurile complicate e că afecțiunea asta nu doare. Nu apare febră, nu apare o criză care să trimită familia la spital. Apare doar o creștere care rămâne în urmă, an după an, atât de discret încât se observă mai bine în fotografiile de la serbare decât în oglinda din hol, unde copilul e privit zilnic și schimbarea trece neobservată.
Am scris textul acesta în primul rând pentru părinți. Dar și pentru adulții care au trecut printr-o operație pe hipofiză, printr-o iradiere sau printr-un traumatism cranian și se simt de atunci storși de energie, fără să știe exact de ce. Deficitul de hormon de creștere nu e doar o poveste despre înălțime, deși de acolo pornește discuția în majoritatea cazurilor.
Hormonul care lucrează cel mai mult noaptea
Hormonul de creștere, cunoscut și ca somatotropină sau, pe scurt, GH, e produs de hipofiză. E o glandă cam cât un bob de fasole, așezată la baza creierului, într-o mică adâncitură a osului sfenoid pe care anatomiștii au numit-o, poetic, șaua turcească. De acolo, hipofiza coordonează o bună parte din activitatea hormonală a organismului, de la tiroidă până la glandele suprarenale și ovare sau testicule.
Producția de GH nu e constantă. Vine în valuri, în pulsuri care apar de câteva ori pe zi, iar cele mai ample se produc în primele ore de somn profund. De aici și zicala bunicilor, că cei mici cresc în somn, care se dovedește surprinzător de exactă. Un copil care doarme prost sistematic chiar are un dezavantaj real, nu doar unul de dispoziție.
Hipotalamusul, structura cerebrală situată chiar deasupra hipofizei, dă comenzile. Trimite un semnal de pornire, hormonul de eliberare a somatotropinei, și un semnal de oprire, somatostatina. Echilibrul dintre cele două decide cât GH ajunge în sânge la un moment dat, iar peste tot acest mecanism se suprapun somnul, efortul fizic, nivelul glicemiei și starea de nutriție.
Ce face mai exact hormonul în corp
O parte din efecte le produce direct, asupra țesutului adipos și a metabolismului. Restul le realizează prin intermediar. Ficatul, stimulat de GH, fabrică factorul de creștere asemănător insulinei de tip 1, prescurtat IGF-1, iar acesta e cel care ajunge la cartilajul de creștere de la capetele oaselor lungi și pune în mișcare alungirea propriu-zisă.
Relația dintre cei doi e importantă pentru diagnostic. Hormonul de creștere apare în sânge în pulsuri, deci o singură recoltare poate să prindă un vârf sau o vale și să nu însemne nimic. IGF-1 are, în schimb, un nivel mult mai stabil de-a lungul zilei, așa că oferă o imagine mai fidelă a mediei.
Dincolo de oase, GH contribuie la menținerea masei musculare, la mobilizarea grăsimilor pentru energie, la densitatea osoasă și la echilibrul lipidelor din sânge. Are legături și cu funcția inimii și cu sensibilitatea la insulină. Toate astea explică de ce un adult cu deficit se simte rău fără să aibă o boală vizibilă.
De ce apare deficitul
Cauzele se împart, cam simplist dar util, în trei mari categorii. Unele sunt prezente de la naștere, altele apar pe parcurs, iar a treia categorie, cea mai numeroasă și cea mai frustrantă pentru părinți, rămâne fără o explicație clară.
Cauze prezente de la naștere
Unele forme au o bază genetică. Există mutații ale genelor care controlează producția de somatotropină sau dezvoltarea celulelor hipofizare, iar în aceste situații deficitul se manifestă uneori chiar din primele luni de viață. Anumite variante se transmit în familie, motiv pentru care medicul întreabă mereu despre înălțimea părinților, a fraților, a bunicilor.
Alteori problema ține de felul în care s-a format creierul în viața intrauterină. Hipofiza poate fi mai mică decât normal, tija care o leagă de hipotalamus poate lipsi sau poate fi întreruptă, iar lobul posterior poate apărea într-o poziție anormală. Aceste malformații se văd la rezonanța magnetică și explică de ce imagistica face parte din evaluarea standard.
Un semn timpuriu, ușor de trecut cu vederea, apare la nou-născuți. Hipoglicemiile repetate, icterul care se prelungește mai mult decât ar trebui și, la băieți, dimensiunea neobișnuit de mică a penisului pot forma împreună un tablou care ridică suspiciunea de deficit hipofizar. Fiecare semn luat separat nu spune mare lucru, combinația însă merită investigată.
Cauze care apar pe parcurs
Cea mai discutată categorie o reprezintă tumorile din regiunea hipofizară. Craniofaringiomul, o tumoră benignă care crește în vecinătatea hipofizei, e prima pe listă la copii, iar adenoamele hipofizare apar mai des la adulți. Nu neapărat tumora în sine face deficitul, ci și tratamentul ei, fie că e vorba de intervenție chirurgicală, fie de radioterapie.
Iradierea craniană folosită în tratamentul unor cancere din copilărie afectează frecvent producția de GH, uneori la ani buni după încheierea terapiei. Din acest motiv, copiii care au trecut printr-un astfel de tratament rămân în evidență endocrinologică mult timp după ce oncologul i-a declarat vindecați. Creșterea se urmărește sistematic, nu doar dacă apar acuze.
Traumatismele craniene severe și hemoragiile subarahnoidiene pot deteriora hipofiza sau tija hipofizară. La femei, hemoragia masivă din timpul nașterii poate produce sindromul Sheehan, o necroză a hipofizei cauzată de scăderea bruscă a fluxului de sânge. Mai rar, cauza e o infecție, o boală infiltrativă precum sarcoidoza sau hemocromatoza, ori o inflamație autoimună a glandei.
Când nu se găsește niciun vinovat
La mulți copii, investigațiile se termină fără o cauză identificabilă. Rezonanța arată o hipofiză normală, analizele genetice nu găsesc nimic, istoricul e curat. Diagnosticul primește atunci eticheta de idiopatic, un cuvânt care în medicină înseamnă, cinstit vorbind, că nu știm de ce.
Vestea bună e că lipsa unei cauze nu schimbă tratamentul și nici nu îl face mai puțin eficient. Copiii cu deficit idiopatic răspund adesea la fel de bine, uneori chiar mai bine, decât cei cu o cauză structurală clară. Necunoscuta rămâne, așadar, mai mult o problemă de curiozitate intelectuală decât una practică.
Semnele la copii, cele evidente și cele care scapă
Cel mai important indiciu nu e înălțimea în sine, ci ritmul. Un copil poate fi mic pentru că are părinți mici, ceea ce e perfect normal, sau poate fi mic pentru că a încetinit față de propriul lui traseu. A doua situație e cea care trebuie să pună întrebări.
Curba de creștere spune mai mult decât o singură măsurătoare
Un preșcolar sănătos adaugă în medie cinci până la șapte centimetri pe an, iar un școlar în jur de cinci. Când ritmul scade sub patru centimetri anual, la o vârstă la care ar trebui să crească susținut, merită o evaluare. La fel, când copilul coboară vizibil pe graficul de creștere, trecând de la percentila 50 la percentila 10 în doi ani, de exemplu.
De aici vine sfatul, aparent banal, de a măsura copilul de două ori pe an și de a nota valorile undeva. Nu pe tocul ușii, unde se șterge la prima zugrăvire, ci într-un caiet sau într-o notă pe telefon, cu data alături. Medicul de familie trece aceste valori pe graficul standard, iar tendința devine vizibilă mult mai devreme decât ochiul liber o percepe.
Proporțiile corpului rămân, de regulă, armonioase. Copilul cu deficit de hormon de creștere e mic peste tot, nu are membre disproporționat de scurte față de trunchi. Această diferență ajută la separarea de alte cauze de statură mică, precum displaziile scheletice, unde proporțiile se modifică.
Alte indicii care ridică semne de întrebare
Fața are deseori un aspect mai copilăros decât ar corespunde vârstei, cu frunte proeminentă și rădăcina nasului aplatizată. Dinții permanenți apar mai târziu. Vocea rămâne subțire mai mult timp. Apare adesea o depunere de grăsime în jurul abdomenului, în contrast cu o musculatură slab dezvoltată, ceea ce dă impresia de copil dolofan și fragil în același timp.
Părul crește lent și e mai fin. Unghiile la fel. Unii copii obosesc mai repede la efort și au o toleranță mai mică la post prelungit, cu tendință la hipoglicemie dimineața. Pubertatea poate întârzia, mai ales dacă deficitul de GH se însoțește de alte deficite hipofizare.
Merită spus, ca să nu creăm panică, că niciunul dintre aceste semne luate separat nu înseamnă automat un diagnostic. Copiii sunt diverși, cresc în salturi, iar variațiile normale sunt mult mai frecvente decât patologia. Ceea ce contează e combinația dintre un ritm de creștere încetinit și unul sau mai multe dintre semnele de mai sus.
Cum se pune diagnosticul
Evaluarea nu începe cu analize, ci cu o discuție lungă și cu o măsurătoare făcută corect. Medicul întreabă despre sarcină și naștere, despre greutatea și lungimea la naștere, despre bolile cronice, despre alimentație, despre înălțimea părinților. Din înălțimea celor doi se calculează o țintă genetică aproximativă, care spune cam unde ar trebui să ajungă copilul.
Analizele de sânge și limitele lor
Primul pas de laborator include, aproape mereu, dozarea IGF-1 și a proteinei care îl transportă, IGFBP-3. Valorile se interpretează în funcție de vârstă și de stadiul pubertar, nu față de un prag unic. Un IGF-1 scăzut susține suspiciunea, dar nu confirmă diagnosticul, pentru că poate scădea și în malnutriție, în boli cronice sau în hipotiroidism.
În paralel se exclud alte cauze de statură mică. Se verifică funcția tiroidiană, se caută boala celiacă prin anticorpi specifici, se evaluează funcția renală și hepatică, se face hemoleucograma. La fetele cu statură mică fără explicație se recomandă cariotip, pentru sindromul Turner, care poate trece complet neobservat clinic până la vârsta pubertății.
Testele de stimulare
Fiindcă hormonul apare în pulsuri, o dozare simplă nu spune nimic. Se folosesc, în schimb, teste care provoacă hipofiza să elibereze GH, iar apoi se măsoară răspunsul prin recoltări succesive, la intervale de câteva zeci de minute. Substanțele folosite sunt clonidina, arginina, glucagonul sau insulina, fiecare cu avantajele și cu precauțiile ei.
Testele durează câteva ore, se fac pe nemâncate și necesită supraveghere medicală, mai ales cel cu insulină, care produce intenționat o hipoglicemie controlată. Pentru un copil de șase ani, o dimineață întreagă cu o branulă în braț nu e o experiență plăcută, așa că merită pregătit dinainte, cu explicații simple și cu o carte sau o tabletă la îndemână. Ghidurile actuale recomandă două teste diferite înainte de a confirma diagnosticul, tocmai pentru că un singur rezultat poate induce în eroare.
Radiografia de mână și rezonanța magnetică
Radiografia mâinii și a încheieturii stângi permite estimarea vârstei osoase. Se compară aspectul nucleilor de osificare cu un atlas de referință, iar rezultatul arată cât de mult potențial de creștere mai rămâne. La copiii cu deficit de GH, vârsta osoasă e de obicei în urma vârstei cronologice, ceea ce, paradoxal, e o veste bună, pentru că înseamnă timp câștigat pentru tratament.
Dacă diagnosticul se confirmă, urmează rezonanța magnetică a regiunii hipofizare, cu substanță de contrast. Scopul e să se vadă dacă glanda are dimensiuni și poziție normale și dacă nu cumva o formațiune apasă pe structurile din jur. În cazurile cu debut foarte timpuriu sau cu istoric familial sugestiv se adaugă și testarea genetică.
Ce nu este deficit de hormon de creștere
Cele mai multe consultații pentru statură mică se încheie fără acest diagnostic, iar asta e important de spus dinainte. Statura mică familială înseamnă un copil care crește în ritm normal, dar pe o traiectorie joasă, corespunzătoare părinților. Analizele sunt normale, vârsta osoasă corespunde vârstei reale, nu e nevoie de tratament.
Întârzierea constituțională de creștere și pubertate e o altă situație frecventă, mai ales la băieți. Copilul rămâne în urmă față de colegi ani buni, intră târziu în pubertate, apoi recuperează și ajunge la o înălțime normală. Deseori unul dintre părinți povestește exact aceeași experiență, ceea ce ajută la liniștirea familiei.
Mai sunt copiii născuți mici pentru vârsta gestațională, care nu recuperează în primii doi ani de viață, precum și cei cu sindrom Turner, sindrom Prader-Willi, sindrom Noonan sau insuficiență renală cronică. Interesant e că unele dintre aceste situații beneficiază totuși de somatotropină, deși nu au un deficit propriu-zis al hormonului. Indicația se pune diferit, pe alte criterii, iar rezultatele diferă și ele.
Tratamentul, cum arată în viața de zi cu zi
Terapia standard înseamnă somatotropină recombinantă, adică hormon de creștere fabricat prin biotehnologie, identic cu cel produs de organism. Se administrează prin injecție subcutanată, cu ajutorul unui stilou injector care are un ac foarte scurt și subțire. Doza se calculează în funcție de greutate sau de suprafața corporală și se ajustează pe parcurs.
Injecția de seară
Momentul recomandat e seara, înainte de culcare, ca să imite ritmul natural al secreției. Locurile de injectare se rotesc, coapsă, abdomen, braț, fesă, ca să nu apară modificări ale țesutului adipos într-un singur punct. Copiii mai mari învață repede să își facă singuri injecția, iar mulți preferă asta în locul dependenței de un adult.
Am întâlnit părinți care se tem mai tare de ac decât copiii lor, ceea ce e mai comun decât s-ar crede. Ajută foarte mult ca prima administrare să se facă alături de asistenta din cabinet, cu explicații pas cu pas. După două sau trei seri, gestul intră în rutină, undeva între spălatul pe dinți și povestea de culcare.
Pe piață au apărut și formule cu eliberare prelungită, care se administrează o dată pe săptămână. Reduc numărul de înțepături de la aproximativ 365 la 52 pe an, ceea ce schimbă complet percepția asupra tratamentului pentru un copil de școală. Disponibilitatea și decontarea acestor variante diferă de la o țară la alta și de la un moment la altul.
Ce se urmărește la controale
Primul semn că tratamentul funcționează e accelerarea ritmului de creștere. În primul an se obține adesea un câștig de opt până la doisprezece centimetri, semnificativ mai mult decât înainte de începerea terapiei. Apoi ritmul se domolește, dar rămâne peste cel anterior, iar copilul urcă treptat pe graficul de creștere.
La fiecare control se măsoară înălțimea și greutatea, se dozează IGF-1 pentru ajustarea dozei și se verifică funcția tiroidiană, fiindcă tratamentul poate scoate la iveală un hipotiroidism care până atunci trecea neobservat. Se urmăresc glicemia și hemoglobina glicozilată, mai ales la copiii cu factori de risc metabolic. Vârsta osoasă se reevaluează periodic, ca să se estimeze cât potențial de creștere mai rămâne.
Tratamentul continuă până la închiderea cartilajelor de creștere sau până când ritmul scade sub doi centimetri pe an. După acest moment, la un interval de câteva săptămâni fără medicație, se retestează. Unii pacienți își recapătă secreția normală, alții rămân cu deficit și trec pe un protocol de adult, cu doze mult mai mici.
Efectele adverse și ce trebuie raportat
În general, somatotropina e bine tolerată. Cele mai frecvente reacții sunt locale, o mică roșeață sau o senzație de disconfort la locul injecției, care trec de la sine. Retenția ușoară de lichide și durerile articulare apar mai des la adulți decât la copii.
Situațiile care necesită contactarea medicului sunt puține, dar merită cunoscute. Durerea persistentă de cap însoțită de tulburări de vedere poate semnala o creștere a presiunii intracraniene. Durerea de șold sau de genunchi cu șchiopătat ridică suspiciunea unei alunecări a epifizei femurale superioare. Accentuarea rapidă a unei scolioze preexistente cere reevaluare ortopedică, la fel și orice modificare neobișnuită a unei aluniță sau apariția unei formațiuni.
Deficitul la adulți, partea despre care se vorbește mai puțin
La adult, hormonul de creștere nu mai are ce alungi, cartilajele s-au închis demult. Continuă însă să regleze compoziția corpului, densitatea osoasă, profilul lipidic și, pare-se, o parte din starea generală de bine. Deficitul apărut la vârsta adultă produce un tablou vag, ușor de confundat cu oboseala cronică sau cu depresia.
Persoanele afectate acuză lipsă de energie, scăderea capacității de efort, dificultăți de concentrare, dispoziție proastă și izolare socială. Obiectiv, se constată creșterea grăsimii abdominale în paralel cu scăderea masei musculare, colesterol nefavorabil, densitate osoasă redusă și o rezistență mai mică la efort. Riscul cardiovascular pare a fi mai ridicat decât în populația generală.
Cauzele tipice includ tumorile hipofizare și tratamentul lor, traumatismele craniene, radioterapia craniană, sindromul Sheehan și, uneori, persistența unui deficit din copilărie. Diagnosticul se pune tot prin teste de stimulare, cu praguri diferite față de cele pediatrice. Tratamentul folosește doze mici, ajustate lent, cu monitorizarea IGF-1 și a toleranței.
Un aspect neglijat e perioada de tranziție, adică intervalul dintre încheierea creșterii și maturitatea completă a organismului, undeva până spre 25 de ani. În acest interval, hormonul contribuie la atingerea vârfului de masă osoasă și la consolidarea compoziției corporale. Tocmai de aceea retestarea la sfârșitul creșterii nu e o formalitate birocratică, ci o decizie cu efecte pe termen lung.
O scurtă istorie care explică de ce tratamentul de azi e sigur
Hormonul de creștere a fost identificat în anii 1920, în laboratorul lui Herbert Evans de la Berkeley, prin experimente pe extracte hipofizare. Primul tratament reușit la un copil a venit abia în 1958, când Maurice Raben a folosit hormon extras din hipofize umane recoltate post-mortem. Metoda funcționa, dar cantitățile erau ridicol de mici, iar un an de tratament necesita zeci de glande.
Programele naționale de colectare au continuat până în 1985, când s-a descoperit că unii pacienți tratați astfel dezvoltaseră boala Creutzfeldt-Jakob, transmisă prin prionii din materialul biologic. Utilizarea hormonului de origine umană a fost oprită imediat, aproape peste tot în lume. A fost unul dintre acele momente în care medicina a plătit scump pentru o soluție improvizată.
Coincidența fericită e că, în același an, ingineria genetică oferea deja alternativa. Prima somatotropină recombinantă a primit aprobare tot în 1985, iar din acel moment problema materiei prime a dispărut complet. Hormonul folosit astăzi e produs în laborator, în cantități nelimitate, fără niciun risc de transmitere a unei boli.
Mituri care circulă și de ce merită tratate cu scepticism
Cea mai răspândită confuzie ține de suplimentele vândute ca stimulatoare de hormon de creștere. Pastilele, pulberile și spray-urile sublinguale care promit efecte spectaculoase nu au cum să funcționeze, pentru că somatotropina e o proteină și se digeră în stomac exact ca orice altă proteină din alimentație. Ce ajunge în sânge sunt aminoacizi, nu hormon.
A doua confuzie apare între tratamentul unei boli și utilizarea abuzivă în sport sau în așa-numita medicină anti-îmbătrânire. Administrarea de somatotropină unei persoane cu secreție normală nu aduce beneficii reale și poate produce efecte serioase, de la retenție de lichide și dureri articulare până la rezistență la insulină și creșterea riscului de diabet. Diferența dintre corectarea unui deficit și suplimentarea peste normal e uriașă, deși substanța e aceeași.
Al treilea mit spune că tratamentul poate face orice copil mai înalt. Somatotropina funcționează la copiii cu deficit demonstrat sau cu anumite indicații bine definite. La un copil care crește normal, dar e mai scund decât și-ar dori părinții, beneficiul e minim, iar raportul dintre efort, cost și rezultat devine greu de justificat.
Partea emoțională, cea care nu apare în analize
Statura mică vine adesea la pachet cu o povară socială pe care adulții o subestimează. Copilul e tratat ca fiind mai mic decât e, i se vorbește pe un ton nepotrivit vârstei, e ales ultimul la echipe și devine țintă ușoară pentru glume. Efectele asupra încrederii în sine se acumulează tăcut, an după an.
Adolescența amplifică totul. Comparațiile cu colegii devin obsesive, iar diferența de înălțime în vestiarul de la sport doare mai tare decât orice consultație. Merită discutat deschis acasă, fără dramatizare, dar și fără minimalizări de tipul nu contează înălțimea, contează ce ai în cap, care sună bine dar nu ajută pe nimeni în momentul acela.
Tratamentul aduce, pe lângă centimetri, o schimbare de atitudine care se observă destul de repede. Copiii care încep să crească vizibil devin mai încrezători, se implică mai mult în activități de grup, se apără altfel. Nu e o transformare miraculoasă, dar e reală și o confirmă majoritatea familiilor care au trecut prin asta.
Când merită să ceri o părere de specialitate
Nu orice copil scund are nevoie de investigații. Semnalele care justifică o programare la medic sunt destul de clare, iar cel mai important rămâne ritmul de creștere care încetinește vizibil. Se adaugă înălțimea mult sub cea așteptată pentru familie, întârzierea pubertății, hipoglicemiile repetate sau un istoric de tumoră, iradiere ori traumatism cranian.
Medicul de familie sau pediatrul face prima triere și, dacă suspiciunea rămâne, trimite mai departe. Evaluarea completă presupune un cabinet cu experiență în patologie pediatrică hormonală și acces la testele de stimulare, iar în orașele mari găsești astfel de servicii fără dificultate. Pentru cei din zona Transilvaniei, o consultație de endocrinologie Cluj Napoca poate lămuri destul de repede dacă e vorba de o variantă normală de creștere sau de ceva ce necesită tratament.
Un lucru pe care aș vrea să îl reținem cu toții e că timpul lucrează împotriva noastră în situația asta. Cartilajele de creștere nu rămân deschise la nesfârșit, iar odată ce se închid, niciun tratament nu mai poate adăuga un centimetru. O evaluare făcută la șapte ani are cu totul alte perspective decât una începută la cincisprezece, chiar dacă diagnosticul e identic.
Întrebări frecvente
Cât de repede se văd rezultatele tratamentului
Primele modificări de ritm apar de obicei în trei până la șase luni, iar la controlul de un an diferența e evidentă pe grafic. Câștigul din primul an e cel mai mare, în medie între opt și doisprezece centimetri, apoi ritmul se stabilizează la un nivel superior celui dinainte. Răspunsul depinde de vârsta la care s-a început, de severitatea deficitului și de regularitatea administrării.
Injecțiile zilnice sunt dureroase
Acele folosite de stilourile injectoare sunt foarte scurte și subțiri, iar administrarea se face subcutanat, nu în mușchi. Majoritatea copiilor descriu senzația ca pe o înțepătură rapidă, comparabilă cu un ciupit ușor. Rotirea locurilor de injectare și scoaterea stiloului din frigider cu câteva minute înainte reduc mult disconfortul.
Poate un copil să crească normal fără tratament, dacă are deficit confirmat
Fără tratament, un deficit sever duce la o înălțime finală mult sub potențialul genetic, uneori cu douăzeci de centimetri sau mai mult. În formele parțiale, diferența e mai mică, dar tot semnificativă. Decizia se ia individual, în funcție de rezultatele testelor, de vârsta osoasă și de prognosticul de înălțime calculat.
Tratamentul cu hormon de creștere provoacă cancer
Datele acumulate în peste patru decenii de utilizare a somatotropinei recombinante nu au arătat o creștere a riscului de cancer la copiii tratați pentru deficit, fără alți factori de risc. La pacienții cu antecedente oncologice, supravegherea e mai atentă, iar decizia se ia împreună cu medicul oncolog. Precauția standard include urmărirea alunițelor și evaluarea oricărei formațiuni nou apărute.
Există alimente sau exerciții care cresc natural hormonul de creștere
Somnul suficient și de bună calitate, activitatea fizică intensă și o alimentație echilibrată susțin secreția fiziologică de somatotropină. Diferența pe care o produc e însă modestă și nu poate compensa un deficit real, unde glanda nu produce cantitatea necesară. Suplimentele care promit stimularea hormonului nu au dovezi solide în spate.
Ce se întâmplă când copilul termină creșterea
La finalul creșterii, tratamentul se oprește temporar și, după câteva săptămâni, se repetă testarea. O parte dintre pacienți se dovedesc a avea o secreție normală și nu mai au nevoie de nimic. Ceilalți continuă cu doze de adult, mult mai mici, pentru beneficii metabolice și osoase, cu monitorizare periodică.
Se decontează tratamentul în România
Somatotropina se prescrie în cadrul unui program național, pe baza unui dosar întocmit de medicul endocrinolog și aprobat de comisia de specialitate. Dosarul include analizele, testele de stimulare, radiografia de vârstă osoasă și rezultatul rezonanței magnetice. Condițiile și procedura se pot modifica în timp, așa că informațiile actualizate se obțin direct de la medicul curant.
Deficitul de hormon de creștere se poate vindeca
Formele genetice și cele cauzate de leziuni structurale sunt permanente. În schimb, o parte dintre cazurile diagnosticate în copilărie, mai ales cele idiopatice și izolate, se dovedesc tranzitorii, iar retestarea la finalul creșterii arată o secreție normală. Din acest motiv, reevaluarea la sfârșitul perioadei de creștere e obligatorie și nu se face niciodată automat, ci prin testare.
