Am dormit odată trei nopți într-un apartament închiriat lângă Piazza Maggiore, în Bologna. Ce mi-a rămas în minte nu e mobila și nici tablourile, ci felul în care intra lumina dimineața printre lamele obloanelor de lemn. Se aduna în dungi calde pe podeaua de teracotă, apoi urca pe un perete văruit care avea cel puțin trei nuanțe de galben, în funcție de oră. Camera aceea nu avea nimic scump în ea. Un pat simplu, o masă de lemn cu urme de cuțit, un scaun de paie, o oglindă cu rama de alamă înnegrită. Și totuși arăta mai bine decât multe livinguri fotografiate pentru reviste.
Am plecat de acolo cu o bănuială care s-a confirmat de fiecare dată când am revenit în Italia. Stilul italian nu ține de obiecte, ține de proporții, de lumină și de un anumit tip de răbdare. Casele acelea nu au fost decorate într-un weekend. S-au adunat, încet, din lucruri care aveau un motiv să fie acolo.
Dacă ar fi să răspund scurt la întrebarea din titlu, aș spune așa. O cameră în stil italian se construiește în trei pași, alegerea unei singure direcții regionale, o paletă caldă bazată pe culorile pământului și lumină de maximum 3000 de kelvini, iar abia la final vin mobila și obiectele decorative. Restul articolului e despre cum se aplică asta concret, inclusiv într-un apartament de bloc.
Ceea ce complică puțin discuția e că „stil italian” nu înseamnă un singur lucru. Sunt cel puțin patru direcții diferite care se bat cap în cap, iar dacă le amesteci fără să te gândești, iese un talmeș-balmeș care nu seamănă cu nimic.
Italia nu are un singur stil, are mai multe și se contrazic între ele
Când cineva spune că vrea „ceva italienesc”, de obicei are în cap Toscana. Piatră, lemn, pereți crem, un buchet de lavandă undeva. E o alegere bună, dar e doar una dintre variante, iar restul sunt la fel de autentice.
Rustica toscană și materialele care îmbătrânesc frumos
Casa de țară din centrul Italiei are o logică simplă. Tot ce e în ea trebuie să arate mai bine peste douăzeci de ani decât arată azi. Lemnul se lustruiește de la mâini, piatra se tocește, tencuiala de var prinde un aspect neregulat pe care nimeni nu încearcă să îl repare. Nu e neglijență, e o formă de acceptare.
Paleta e a pământului ars. Ocru, teracotă, nisip, un maro cald care nu bate spre gri. Mobila e masivă, cu picioare groase, adesea mai veche decât locatarii. Textilele sunt aspre la pipăit, in spălat de zeci de ori până se înmoaie, bumbac gros, lână.
Ce se pierde de obicei în copiile de la noi e tocmai imperfecțiunea. Cumpărăm o masă „rustică” perfect dreaptă, cu finisaj impecabil, și ne întrebăm de ce arată a magazin. Masa aceea din Toscana e strâmbă. Are un picior mai scurt, pe care cineva l-a înălțat cu o bucată de carton acum cincisprezece ani, și nimeni nu s-a mai atins de el de atunci.
Eleganța milaneză, care e cu totul altă poveste
Milano a mers exact în direcția opusă. Design curat, linii ferme, marmură, alamă, catifea, mobilier care pare desenat cu rigla. Moștenirea anilor ’50 și ’60 e încă vie acolo, iar dacă te uiți la interioarele semnate de Gio Ponti sau la scaunele lui Achille Castiglioni, vezi imediat de unde vine felul acesta de a gândi spațiul.
Aici nu mai e vorba de materiale care se degradează frumos, ci de precizie. Un living milanez are puține obiecte, dar fiecare e ales cu o exigență aproape obositoare. Culorile sunt mai reci, uneori mai închise, cu accente de verde smarald, bleumarin sau bordo.
E direcția care merge cel mai bine în apartamentele moderne de la noi, pentru că nu cere grinzi aparente și pereți de piatră. Cere doar să nu cumperi mobilă ieftină și multă.
Coasta, Liguria și sudul, unde totul devine mai luminos
A treia direcție vine dinspre mare. Cinque Terre, Amalfi, Capri, Sicilia. Pereții sunt albi sau într-un pastel spălăcit, ferestrele mari, culorile țipă puțin în accente, iar ceramica pictată apare peste tot. Albastru de Capri, galben de lămâie, verde de chiparos.
E cea mai relaxată variantă și, apropo, cea mai iertătoare cu bugetele mici. Un perete alb bine făcut, câteva farfurii pictate agățate deasupra mesei și niște in alb la fereastră te duc surprinzător de departe.
Palatele romane și ce se poate împrumuta din ele
Ultima direcție e cea barocă. Roma, Napoli, interioarele grele cu stucatură, oglinzi imense, candelabre, draperii bogate. Sincer, e greu de aplicat într-un apartament de șaptezeci de metri pătrați fără să devină sufocantă. Dar se pot împrumuta bucăți. O oglindă mare cu ramă ornamentată, un corp de iluminat mai dramatic, o piesă de mobilier cu curbe.
Sfatul meu, dacă e să dau unul, e să alegi o direcție principală și să împrumuți cel mult două elemente din altă parte. Amestecul de toscan cu milanez cu baroc iese, în nouă cazuri din zece, prost.
Lumina contează mai mult decât mobila
Înainte să cumperi orice, uită-te la cameră la ore diferite. Serios, e cel mai util lucru pe care îl poți face și nu costă nimic.
Casele italiene au fost construite pentru o lumină puternică, pe care trebuiau să o filtreze. De aici obloanele, de aici pereții deschiși care o împrăștie, de aici tavanele înalte. La noi lumina e mai palidă și mai scurtă, mai ales din octombrie până în martie, așa că logica se inversează. Trebuie să o păstrăm, nu să o temperăm.
Practic, asta înseamnă renunțarea la perdelele grele din poliester care blochează jumătate din geam. Un voal de in, prins simplu pe o galerie subțire, lasă lumina să treacă și dă exact senzația aceea de vară mediteraneeană. Dacă ai nevoie de întuneric la dormit, pune un rulou discret în spate și gata.
A doua chestie ține de culoarea pereților. O cameră orientată spre nord, cu lumină rece, se încălzește imediat dacă alegi un crem cu subton galben în loc de alb pur. Am văzut camere transformate complet doar din asta, fără să se schimbe un singur obiect de mobilier.
Și încă un detaliu pe care lumea îl ratează des. Temperatura becurilor. Un living luminat la 4000 de kelvini arată a sală de așteptare, indiferent cât de frumoasă e mobila. Ideal ar fi 2700 de kelvini, maximum 3000, altfel toată munca de până atunci se duce pe apa sâmbetei.
Paleta cromatică, sau de ce funcționează culorile pământului
Culorile italienești vin din materialele locale, nu dintr-un catalog. Teracota se naște din argila arsă, ocrul din pigmenții de pământ, verdele din măslin și chiparos, albastrul din mare și din ceramica de Deruta.
De asta se potrivesc între ele fără efort. Sunt culori care au coexistat în peisaj cu mult înainte să le pună cineva pe un perete.
Regula pe care o folosesc eu, și care nu e nici pe departe originală, e să împart camera în trei. Aproximativ două treimi merg pe o culoare de bază deschisă și caldă, un fel de crem, nisip sau alb murdar, o treime pe o culoare secundară mai saturată, care apare în textile, în covor, poate pe un perete, iar restul, cam cât încape într-o palmă, pe accentul puternic, care poate fi teracota aprinsă, un verde intens sau alama.
Din experiență, cel mai bine funcționează cremul cu verde măsliniu și lemn deschis, care dă o cameră liniștită, fără efort vizual. Albul cu albastru și accente de lemn natural merge perfect în dormitoarele mici orientate spre sud. Bejul cald cu teracotă și alamă e combinația cea mai „italiană” din toate, dar are nevoie de multă lumină naturală ca să nu devină apăsătoare.
Ce nu merge, deși se încearcă des, e griul rece. Grafitul, antracitul, griurile acelea albăstrui care au invadat apartamentele în ultimii zece ani anulează instantaneu orice urmă de căldură mediteraneeană. Dacă vrei neapărat gri, ia unul cu subton cald, care bate spre bej.
Pereții, unde textura face jumătate din treabă
Un perete italienesc arată rar ca un perete de gips-carton vopsit cu lavabilă mată. Are relief, are variații de nuanță, prinde lumina diferit în funcție de unghi.
Cea mai apropiată variantă accesibilă e vopseaua cu efect de calce, care se găsește acum la majoritatea producătorilor mari. Se aplică în două straturi, cu o gletieră sau chiar cu o bucată de burete, iar rezultatul are exact neregularitatea aceea pe care o vezi în casele vechi din Umbria. Costă cu vreo treizeci la sută mai mult decât o lavabilă obișnuită și se lucrează mai greu, dar diferența vizuală e enormă.
Varianta de lux e marmorino, o tencuială pe bază de var și praf de marmură, folosită în Veneția de secole. E lucioasă, aproape ca o piatră șlefuită, și se aplică doar de meseriași care știu ce fac. Nu e ceva de făcut singur într-un weekend.
Dacă nu vrei să te atingi de toți pereții, mai e o soluție. Tratezi diferit unul singur, poate cel din spatele canapelei sau al patului, și lași restul simple. Efectul se transmite în toată camera, iar bugetul rămâne rezonabil.
Boiseria și lambriul, folosite cu cap
În interioarele mai formale apare boiseria, adică panourile decorative de lemn sau ipsos montate pe partea de jos a peretelui. Merge grozav în holuri și în sufragerii cu tavan înalt, dar strivește o cameră de doi metri șaizeci.
Dacă tavanul e jos, mai bine renunți. Sau, dacă chiar îți dorești, montează doar o bordură subțire la aproximativ un metru de podea și oprește-te acolo.
Pardoseala și cât contează ce calci
Cotto-ul acela roșiatic care apare în toate fotografiile din Toscana e frumos, dar rece sub picior și pretențios la întreținere. Într-un apartament îl imiți cel mai bine cu gresie porțelanată cu aspect de lut ars, în format mare, cu rosturi în ton apropiat ca să nu se vadă grila.
Terrazzo a revenit puternic în ultimii ani și e cel mai italian material posibil, inventat, de altfel, de meșterii venețieni care refoloseau resturile de marmură. Merge excelent în bucătărie și în baie, mai puțin într-un living întreg, unde poate deveni obositor.
Pentru camerele de zi, parchetul de stejar în model spic rămâne, după mine, cea mai bună alegere. E cald, e clasic, suportă și direcția rustică, și pe cea milaneză, și nu iese din modă.
Covoarele intră și ele în discuție. Unul de iută sau sisal sub măsuța de cafea sparge suprafața și adaugă textură. Ai grijă la dimensiune, totuși, pentru că cea mai comună greșeală din apartamentele românești e covorul prea mic, plutind ca o insulă în mijlocul camerei. Măsoară așa încât picioarele din față ale canapelei să stea pe el.
Mobila, mai puțină și mai bună
Aici e testul adevărat. Un interior italian are, de regulă, mai puține piese decât unul românesc obișnuit, dar fiecare are greutate vizuală și e aleasă să dureze.
Canapeaua e joasă, cu brațe late, tapițată în in, bumbac gros sau catifea, în funcție de direcția aleasă. Nu are șapte perne decorative pe ea. Are două, poate trei, într-o textură diferită de a canapelei.
Masa de cafea e preferabil să fie de lemn masiv, piatră sau travertin. Travertinul, apropo, e material roman prin excelență, Colosseumul e construit din el, și a devenit destul de accesibil în ultimii ani în variante de mese mici și console.
Piesa care lipsește cel mai des din casele noastre e credenza, bufetul acela jos și lung, care ține locul comodei de televizor și oferă depozitare reală. O credenza de lemn închis, cu picioare subțiri, pe un perete crem, rezolvă singură jumătate din estetica unei camere.
Ce trebuie evitat e mobilierul de corp montat de la podea până la tavan, pe toți pereții. Știu că spațiul de depozitare e o problemă reală în apartamentele de la noi, dar un perete plin de uși de PAL anulează orice încercare de stil italian. Mai bine mai puțină mobilă și rafturi deschise, sau depozitare ascunsă într-un dressing dedicat.
Obiectele mici și arta de a nu aglomera
Aici se joacă, de fapt, partida. Diferența dintre o cameră care arată a showroom și una care pare locuită de un om cu gust stă în obiectele mărunte, în ceramică, în vaze, în tăvile de pe măsuța de cafea, în bolurile în care se adună cheile și mărunțișul.
Principiul, dacă ar fi să îl rezum, e cam așa. Un obiect intră în casă dacă ai un motiv pentru el. O farfurie cumpărată la un târg, un bol de ceramică primit cadou, o tavă care ține sticla de ulei lângă aragaz.
Practic, lucrurile se așază frumos când respecți trei chestii simple. Grupează obiectele în număr impar, trei sau cinci, la înălțimi diferite, lasă spațiu gol în jurul lor, pentru că golul e cel care le pune în valoare, și amestecă materialele, ceramică mată lângă sticlă, lemn lângă metal, altfel grupul devine plat și se pierde în perete.
Pentru cine caută piese de decor cu profil mediteraneean fără să bată magazinele de antichități, colecțiile de tăvi, boluri și vase de pe MgMaison.eu acoperă exact zona aceasta de obiecte care nu fac zgomot, dar schimbă felul în care arată o măsuță sau un raft.
Un detaliu pe care l-am învățat târziu. Tava schimbă percepția. Trei obiecte împrăștiate pe măsuța de cafea arată a dezordine. Aceleași trei obiecte pe o tavă arată a aranjament intenționat. Nu am o explicație bună pentru asta, dar funcționează de fiecare dată.
Textilele, inul și de ce merită efortul
Inul e materialul care definește textilele italienești și are un defect major. Se șifonează. Se șifonează de te apucă disperarea, mai ales dacă vii dintr-o cultură a lucrurilor călcate impecabil.
Dar exact asta e ideea. Un in ușor boțit pe pat sau la fereastră arată relaxat, nu neglijent. Diferența o face calitatea țesăturii, pentru că un in bun se boțește frumos, iar unul ieftin arată pur și simplu mototolit.
Pe lângă in, merg bumbacul gros, lâna în covoare și în pături, bumbacul crețat pentru vară. Catifeaua apare doar în varianta milaneză, pe o canapea sau pe perne, niciodată în toată camera.
Combină texturi diferite, dar păstrează paleta strânsă. Trei sau patru nuanțe în total, altfel camera devine gălăgioasă.
Plantele, măslinul și lucrurile care cresc încet
O cameră în stil italian fără nicio plantă verde rămâne incompletă. Nu orice plantă merge, însă.
Măslinul în ghiveci e cea mai directă referință mediteraneeană și, contrar așteptărilor, rezistă bine în interior dacă are lumină multă și e udat rar. Rozmarinul, salvia și busuiocul pe pervazul bucătăriei sunt la fel de italienești și, în plus, se și mănâncă.
Lămâiul e visul tuturor și dezamăgirea multora. Are nevoie de foarte multă lumină, de aer și de o perioadă de repaus la rece iarna. Dacă îl ții într-un apartament încălzit la douăzeci și trei de grade toată iarna, îl pierzi. Merită încercat doar dacă ai o terasă închisă sau o cameră foarte luminoasă și mai răcoroasă.
Pentru situațiile grele, ficusul lyrata sau o monstera fac treaba, chiar dacă nu sunt mediteraneene. Contează silueta verde în cameră, nu certificatul de origine.
Bucătăria și masa, inima reală a casei
Dacă e să alegi o singură zonă în care să investești, alege masa. În casele italiene acolo se întâmplă totul, iar restul decorului se organizează în jurul ei.
O masă de lemn masiv, cu scaune care nu sunt obligatoriu identice, e imaginea completă. Adaugă o față de masă de in, un bol mare cu fructe în mijloc și o carafă de sticlă simplă.
Ceramica pictată merită un loc aici. Farfuriile de Vietri sau de Deruta, chiar și în variante mai accesibile inspirate de ele, agățate pe perete deasupra bufetului, aduc mai multă atmosferă decât orice tablou.
Mai e un lucru care ține de gospodărie, dar are efect vizual imediat. Scoate ambalajele din bucătărie. Uleiul într-o sticlă de sticlă, sarea într-un bol, pastele în borcane. Bucătăriile italiene arată bine și pentru că nu au douăzeci de pachete colorate pe blat.
Greșelile care se repetă în majoritatea încercărilor
Cea mai frecventă e supraîncărcarea. Ideea că stilul italian înseamnă multe obiecte decorative, ornamente, ghirlande de usturoi și inscripții cu „La Dolce Vita” pe perete. Nu, chiar nu. Textele decorative pe pereți sunt, de departe, cel mai sigur mod de a transforma o cameră frumoasă într-o parodie.
A doua greșeală e fixația pe obiecte tematice în locul materialelor. Un perete de var bine făcut face mai mult decât zece bibelouri cu Turnul din Pisa.
A treia e lumina albă rece, despre care am vorbit deja, dar merită repetat pentru că e cea mai ușor de corectat și cea mai des ignorată.
Și ultima, care ține de răbdare. Camera nu se face într-un weekend. Mobilă cumpărată toată odată, din același magazin, arată exact așa cum e, ca un set. Casele italiene pe care le admirăm s-au construit în straturi, de-a lungul anilor, uneori de-a lungul generațiilor.
Cum se traduc toate astea într-un apartament de bloc din România
Să fim realiști. Cei mai mulți dintre noi nu avem tavane de patru metri, ferestre arcuite și podele de cotto vechi de două sute de ani. Avem apartamente de bloc, cu tâmplărie PVC albă, tavane de doi metri șaizeci și pereți drepți.
Vestea bună e că se poate lucra oricum. Pornești de la culoarea pereților, cea mai ieftină intervenție cu cel mai mare impact. Un crem cald sau un bej nisipiu în locul albului standard schimbă imediat temperatura camerei.
Apoi treci la lumină. Scoți plafoniera aceea rece din mijlocul tavanului, sau măcar îi schimbi becurile, și adaugi două sau trei surse joase. O lampă de podea lângă canapea, una de masă pe credenza, poate o veioză. Lumina care vine de jos, din mai multe puncte, e mai apropiată de felul în care se luminează serile în Italia.
Tâmplăria albă de PVC rămâne o problemă vizuală. Se poate masca parțial cu perdele de in montate mai sus decât rama ferestrei, aproape de tavan, și mai late decât golul. Fereastra pare mai mare, iar rama iese din prim-plan.
În rest, alegi două sau trei piese bune și renunți la restul. O masă de lemn, o credenza, o oglindă cu ramă. Și le lași să respire.
Camera care se maturizează odată cu tine
Ce mi-a rămas din apartamentul acela din Bologna, dincolo de lumina dimineții, a fost senzația că nimic nu fusese ales ca să impresioneze pe cineva. Masa avea urme, scaunul scârțâia, oglinda era pătată pe margini. Totul funcționa pentru că nimic nu încerca prea tare.
Poate ăsta e, până la urmă, singurul principiu care contează. Alege mai puțin, alege mai bine, lasă lumina să intre și dă-i camerei timp să devină a ta. Restul, culorile, texturile, obiectele mărunte, se așază pe parcurs.
Întrebări frecvente despre decorul în stil italian
Cât costă, aproximativ, să amenajezi o cameră în stil italian
Depinde enorm de direcția aleasă, dar varianta de coastă e cea mai accesibilă. Un perete bine vopsit într-un crem cald, becuri de 2700 de kelvini, perdele de in și câteva obiecte de ceramică pot rămâne sub o mie de lei pentru o cameră medie. Direcția milaneză e cea mai scumpă, pentru că depinde de calitatea mobilierului, de marmură și de travertin. Cheltuiala mare, în toate cazurile, o reprezintă mobila, nu decorul.
Se poate face stil italian într-o garsonieră mică
Da, și de multe ori iese chiar mai bine decât într-un spațiu mare, pentru că disciplina e obligatorie. Într-o garsonieră alegi paleta deschisă, maximum trei piese de mobilier cu prezență vizuală și renunți la orice obiect care nu are un rol clar. Oglinda mare pe peretele opus ferestrei ajută mult, la fel și perdelele montate aproape de tavan, care înalță optic camera.
Ce diferență există între stilul italian și cel mediteranean
Se suprapun parțial, dar nu sunt același lucru. Stilul mediteranean e o categorie largă, care include Grecia, Spania și sudul Franței, și pune accent pe alb, albastru și pe răcoarea din interior. Stilul italian e mai divers și include și variante care nu au nimic de-a face cu marea, cum sunt rustica toscană sau eleganța milaneză, unde paleta e caldă și materialele mai grele.
Ce culoare de vopsea aleg dacă vreau un perete în stil toscan
Un crem cu subton galben sau un bej nisipiu, aplicate cu vopsea cu efect de calce, dau rezultatul cel mai apropiat. Important e să eviți albul pur și griurile reci. Dacă poți, testează două nuanțe pe o bucată de perete și uită-te la ele dimineața, la prânz și seara, pentru că aceeași vopsea arată complet diferit în funcție de lumină.
Merg obiectele moderne într-un decor de inspirație italiană
Merg, și de multe ori chiar salvează camera de la senzația de muzeu. Un corp de iluminat contemporan deasupra unei mese vechi de lemn e o combinație clasică în interioarele italiene actuale. Regula nevorbită e ca obiectele moderne să fie simple ca formă și neutre ca finisaj, altfel intră în conflict cu restul.
Cum evit ca rezultatul să pară decor de restaurant italian
Elimină tot ce e explicit tematic. Fără inscripții în italiană pe perete, fără ghirlande de usturoi decorative, fără fotografii cu gondole și fără sticle de vin folosite ca suport de lumânare. Atmosfera vine din materiale și din lumină, nu din referințe directe. Dacă un obiect ar putea fi găsit într-o pizzerie din cartier, cel mai probabil nu are ce căuta acasă.
De unde încep dacă am buget limitat și nu știu ce să fac prima dată
Începe cu becurile, pentru că e cea mai ieftină schimbare cu cel mai vizibil efect. Apoi vopsește pereții într-o nuanță caldă. A treia intervenție ar fi textilele, adică perdele de in și o pătură sau două de bumbac gros. Abia după ce ai rezolvat lumina, culoarea și textura are sens să investești în mobilier sau în obiecte decorative.
